Pilonul II, între promisiuni întârziate și presiunea realității demografice
Adoptarea tacită în Senat a proiectului de creștere a contribuției la Pilonul II de pensii la 6% nu este doar un episod procedural, ci un semnal despre direcția în care România este obligată să meargă, chiar și atunci când decizia nu este asumată printr-o dezbatere politică explicită. Termenul de vot s-a împlinit la 2 februarie, iar proiectul merge mai departe la Camera Deputaților, for decizional, într-un context în care sistemul public de pensii se confruntă cu presiuni structurale tot mai evidente.
Pilonul II a fost gândit încă din 2008 ca un mecanism de echilibrare a viitorului sistem de pensii, cu o contribuție inițială de 2% și un calendar clar de creștere anuală până la 6%. Acest calendar nu a fost respectat. Contribuțiile au fost înghețate, apoi majorate parțial, reduse drastic în 2018 la 3,75% și abia în 2024 readuse la 4,75%. Rezultatul este un sistem care a funcționat sub parametrii pentru care a fost proiectat, în timp ce demografia și îmbătrânirea populației au continuat să apese pe Pilonul I.
Proiectul legislativ inițiat de liberali încearcă să corecteze această abatere istorică, propunând o creștere etapizată a contribuției la Pilonul II, cu 0,5 puncte procentuale de la 1 ianuarie 2026 și cu încă 0,75 puncte procentuale de la 1 ianuarie 2027, pentru a ajunge la pragul de 6% asumat încă de la început. Argumentul central este unul pragmatic: după 2030, sistemul public de pensii va avea dificultăți majore în a asigura o rată decentă de înlocuire a salariului, iar amânările succesive nu fac decât să transfere costul către generațiile active.
Dimensiunea europeană nu este deloc secundară. Creșterea contribuțiilor la Pilonul II este parte a angajamentelor asumate de România prin Planul Național de Redresare și Reziliență, care prevede explicit întărirea acestui pilon pentru a asigura sustenabilitatea pe termen lung a sistemului de pensii. În acest cadru, majorarea contribuțiilor nu mai este doar o opțiune de politică internă, ci o obligație legată de credibilitatea României în fața Comisiei Europene.
Inițiatorii proiectului susțin că impactul bugetar negativ pe termen scurt va fi absorbit de creșterea veniturilor rezultate din eliminarea facilităților fiscale din sectoare precum IT, construcții și agricultură, iar pe termen mediu și lung efectele vor fi pozitive, inclusiv prin dezvoltarea pieței de capital și o mai bună finanțare a datoriei publice. Această logică este susținută și de poziții instituționale. Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin vocea președintelui său, Alexandru Petrescu, a recunoscut că atingerea cotei de 6% ar fi utilă atât pentru creșterea masei investiționale, cât și pentru respectarea unor angajamente asumate de-a lungul anilor, chiar dacă decizia finală rămâne una de voință politică.
În contrast, inițiativa legislativă depusă de Alianța pentru Unirea Românilor, inclusiv de liderul său, George Simion, propune transformarea participării la Pilonul II într-o opțiune strict voluntară, cu posibilitatea renunțării la contribuție pentru participanții actuali. O astfel de abordare ar submina însă însăși logica pentru care Pilonul II a fost creat, transformând un mecanism de economisire sistemică într-o alegere individuală pe termen scurt, într-un context în care educația financiară rămâne limitată.
Creșterea contribuției la Pilonul II nu este o măsură populară și nici una lipsită de costuri politice. Este însă una dintre puținele decizii care pot influența real viitorul pensiilor, dincolo de promisiuni electorale și ajustări de moment. Faptul că proiectul a trecut tacit de Senat spune multe despre reținerea clasei politice de a-și asuma deschis această discuție. Faptul că el există spune însă că realitatea demografică și angajamentele externe nu mai pot fi ignorate.
Vezi mai multe știri pe Știri Naționale.