Dacă se greșește cu modul în care se desființează păcănelele, cei care greșesc să plătească, nu tot oamenii din Târgu-Neamț

Poziția publicației noastre este pentru desființarea păcănelelor în totalitatea lor, nu doar a celor stradale, ci și a celor online. Deși am mai vorbit de asta, amintim din nou ca să nu avem discuții inutile cu cei plătiți să favorizeze păcănelele online sau cu cei care încearcă să mute discuția dintr-o parte în alta doar ca să salveze afacerea. Noi nu suntem dintre cei care cred că problema se rezolvă dacă scoți trei firme luminoase de pe fațadă și lași restul mecanismului să funcționeze. Pentru noi, poziția este clară: păcănelele fac rău și trebuie eliminate. Dar tocmai pentru că vorbim despre un fenomen toxic, desființarea lui nu se poate face după ureche, prost scris, superficial și cu texte juridice care par tari doar la prima citire. Pentru că dacă lovești greșit, dacă scrii prost, dacă reglementezi slab, nu distrugi fenomenul, ci îi ajuți pe cei din industrie să meargă în instanță și să ceară bani. Iar atunci nu plătesc autorii improvizației. Plătește orașul.

Există proiecte de hotărâre care sunt discutabile politic, dar bine scrise juridic. Există și proiecte care sună bine în conferințe de presă, dar sunt atât de prost construite încât ajung să producă exact opusul a ceea ce promit. Proiectul privind reglementarea jocurilor de noroc din Târgu-Neamț intră, din păcate, în a doua categorie. El pornește de la o temă sensibilă, reală și legitimă, dar este construit cu formulări vagi, criterii elastice, contradicții interne și o tehnică legislativă slabă. Iar când pui laolaltă putere administrativă mare, criterii neclare și interese economice serioase, nu obții ordine. Obții litigii.

Problema de fond nu este că autoritatea locală nu ar avea deloc un rol. Din contră, modificările recente ale cadrului legal au întărit rolul autorităților locale, iar documentele primăriei pleacă exact de la această idee: pe lângă licența și autorizația de exploatare emise la nivel național, operatorul trebuie să obțină și autorizație de funcționare locală. Tocmai de aceea standardul de rigoare trebuia să fie mai ridicat, nu mai scăzut. Când primești putere nouă, nu ai voie să o exerciți prin improvizație.

Prima mare problemă este chiar inima proiectului: criteriile după care Consiliul Local poate admite sau respinge funcționarea unei locații. Textul vorbește despre amplasament, impact asupra zonei, proximitatea față de școli, instituții de cult sau alte obiective de interes public, ordinea și liniștea publică și, mai ales, „interesul comunității locale”. Sună sever. Dar juridic, nu e suficient să sune bine. Trebuie să fie clar, măsurabil și previzibil. Aici nu există distanțe minime concrete, nu există hartă de zonare, nu există indicatori de impact, nu există grilă de evaluare, nu există punctaj și nu există metodologie de decizie. Există doar o formulare largă, care lasă loc unei marje enorme de apreciere. Cu alte cuvinte, proiectul nu construiește o regulă clară; construiește o discreție administrativă foarte mare.

Să luăm pe rând argumentul cu școlile. Da, politic sună impecabil să spui că vrei restricții pentru că sunt școli în apropiere. Numai că accesul minorilor în locațiile de jocuri de noroc este deja interzis prin lege. Asta înseamnă că protecția minorilor există deja la nivel de lege. De aceea, proximitatea față de școli poate fi, cel mult, un argument suplimentar de urbanism sau de politică locală, nu o justificare care se autosusține singură. Dacă vrei să folosești acest criteriu, trebuie să vii cu distanțe clare, cu fundamentare urbanistică și cu o logică obiectivă. Altfel, rămâne doar un slogan bun de afiș, nu un criteriu juridic solid. Pe românește, restricția „lângă școli” nu are sens ca formulare vagă în acest proiect atâta timp cât există deja lege care interzice accesul minorilor. Dacă vrei mai mult decât atât, trebuie să scrii precis, nu să mimezi severitatea.

La fel stau lucrurile și cu „ordinea și liniștea publică”. Și aici proiectul vrea să pară ferm, numai că ordinea și liniștea publică sunt deja protejate prin legislația existentă. Există deja norme care sancționează tulburarea liniștii publice, zgomotul și comportamentul antisocial. Deci simpla invocare a acestor noțiuni, fără criterii locale precise, fără indicatori de constatare și fără procedură clară, nu adaugă aproape nimic. Nu reglementezi mai bine doar pentru că repeți, într-un regulament local, o idee care există deja în lege. Reglementezi mai bine doar dacă explici când, cum, pe baza căror probe și prin ce procedură se constată afectarea ordinii publice. Aici proiectul nu livrează acea claritate. Pe scurt, pentru liniștea publică există deja altă lege. Dacă vrei să construiești o restricție locală serioasă, trebuie să explici exact ce aduci nou și cum măsori.

Și mai slab este criteriul numit „interesul comunității locale”. Aici proiectul cade într-o capcană clasică a administrației făcute pentru imagine: folosește o expresie cu impact emoțional, dar fără conținut operațional. Dacă nu convine comunității, atunci unde este regulamentul care definește metodele de măsurare a acceptării comunității? Unde sunt consultările reale, unde sunt chestionarele, unde sunt indicatorii, unde este pragul minim, unde este procedura? Nicăieri. Nici proiectul de hotărâre, nici regulamentul, nici referatul, nici raportul de specialitate nu stabilesc vreun mecanism prin care această așa-zisă voință a comunității să fie măsurată în mod obiectiv. În lipsa unui asemenea mecanism, „interesul comunității” devine doar alt nume pentru voința majorității politice de moment. Iar asta este exact tipul de criteriu care se atacă ușor în instanță pentru lipsă de previzibilitate și pentru risc de aplicare arbitrară.

Dacă proiectul voia să fie serios, trebuia să pornească de la zonare clară. Nu era suficient să spună că autoritatea locală decide. Trebuia să spună unde, de ce, în ce condiții, pe ce hărți, în baza căror indicatori și după ce logică urbanistică. Regulamentul din Târgu-Neamț nu vine cu o adevărată zonare. Nu împarte orașul în zone permise, zone interzise, zone sensibile, zone mixte. În schimb, spune pe de o parte că activitățile sunt permise pe toată raza orașului în spații specializate, iar pe de altă parte lasă apoi Consiliul Local să decidă, de la caz la caz, cine intră și cine nu intră. Asta nu este reglementare matură. Este o combinație între permisiune generală și veto selectiv.

O altă problemă mare este transferul unei părți din decizie către vecini și asociații de proprietari. Regulamentul cere, în anumite situații, acordul proprietarilor imobilelor limitrofe și acordul asociației de proprietari sau locatari. Aici se produce o distorsiune gravă: o chestiune care ar trebui decisă prin norme publice clare și uniforme ajunge să depindă de voința unor persoane private. Cu alte cuvinte, nu mai decide regula, decide cine semnează și cine nu semnează. Asta produce două efecte toxice: inegalitate de tratament și potențial de abuz. Într-o stradă poți obține semnături, în alta nu. Unii pot condiționa, pot bloca sau pot șantaja indirect. Administrația nu mai lucrează cu reguli, ci cu hârtii strânse de la ușă la ușă. Așa ceva arată mai degrabă a improvizație birocratică decât a reglementare serioasă.

Nici programul de funcționare nu este construit coerent. Regulamentul spune că sălile de jocuri pot funcționa doar între 08:00 și 22:00, iar cazinourile pot funcționa permanent, 24 din 24, după obținerea aprobării. Din nou, întrebarea simplă este: pe ce bază obiectivă? Dacă argumentul este protecția socială și liniștea publică, de ce dispare el tocmai acolo unde programul este nelimitat? Dacă argumentul este că activitatea are impact negativ seara și noaptea, de ce există excepția cazinourilor? Dacă argumentul este economic, spuneți deschis asta. Dar în forma actuală, regulamentul creează impresia unei restricții foarte dure pentru unii și a unei porți deschise pentru alții, fără o justificare diferențiată bine expusă în documente.

Mai mult, chiar în interiorul regulamentului apar incoerențe. De exemplu, pentru unele spații din zone de case sau clădiri colective se cer acorduri în raport cu desfășurarea activității înainte de 08:00 și peste 22:00, deși regula generală tocmai interzice funcționarea sălilor în afara intervalului 08:00–22:00, cu excepția cazinourilor. Asta arată că textul nu a fost gândit unitar, ci asamblat pe bucăți. Iar când într-un act normativ logica internă începe să scârțâie, toată construcția devine mai ușor de atacat.

Regulamentul mai are o hibă foarte serioasă: transformă „reclamațiile întemeiate” într-un instrument aproape discreționar. Autorizația nu se reînnoiește dacă există reclamații întemeiate, iar ulterior autorizării emitentul își rezervă dreptul de a menține, anula sau modifica autorizația ori orarul. Numai că noțiunea de „reclamație întemeiată” nu este definită cu precizie. Câte reclamații? De la cine? Pe ce durată? Ce probatoriu trebuie administrat? Ce instituție confirmă? În cât timp? Cu drept real la apărare sau doar formal? Lipsa acestor răspunsuri deschide drumul către decizii selective și litigii aproape inevitabile. Într-un stat de drept nu ajunge să spui „avem reclamații”; trebuie să existe procedură.

Mai este și problema dublării ori copierii inutile a normelor naționale. Regulamentul reia, între altele, obligația de control al accesului minorilor și sancționează participarea fără acte de identitate valabile, deși legislația națională prevede deja aceste interdicții. O autoritate locală poate completa cadrul, dar când doar dublează o interdicție existentă fără să arate de ce și cum o adaptează specific local, ea nu întărește norma, ci doar o repetă. Iar repetarea nu ține loc de fundamentare.

Un detaliu care pare mic, dar nu este mic deloc, ține de sancțiuni. Regulamentul sancționează permiterea consumului de alcool în incinta sălilor de joc, însă în corpul anterior al regulamentului această interdicție nu este formulată la fel de clar ca regulă generală distinctă, ci apare direct în zona contravențională. Într-un act normativ bine scris, mai întâi formulezi clar obligația sau interdicția, apoi stabilești sancțiunea. Când sari direct la amendă pentru o normă insuficient formulată anterior, lași loc de interpretare și slăbești aplicabilitatea textului.

Și taxa ridică probleme. În modelul de autorizație apare o taxă anuală de 602 lei pe metru pătrat pe an, calculată în funcție de suprafața utilă a spațiului. În același timp, regulamentul spune că taxele sunt prevăzute prin hotărârea privind stabilirea impozitelor și taxelor locale valabile pentru anul respectiv. Asta înseamnă că documentația, așa cum este prezentată public, nu oferă o fundamentare economică explicită pentru cuantum și nici nu clarifică suficient raportul dintre modelul de autorizație și actul fiscal anual care ar trebui să susțină taxa. Când lucrezi cu cuantumuri mari, la activități economice contestate și cu potențial litigios ridicat, nu ajunge să scrii o sumă în modelul de formular; trebuie să poți arăta clar de unde vine și cum se justifică.

La nivel de logică politică, referatul de aprobare și raportul de specialitate spun două lucruri simultan: că jocurile de noroc trebuie controlate strict pentru a limita efectele sociale negative și că menținerea lor aduce venituri la buget și păstrează locuri de muncă. Ambele afirmații pot fi adevărate în abstract. Problema este că puse împreună, fără cifre locale serioase, fără analiză de impact reală și fără un scop explicit dominant, lasă impresia că administrația vrea și să pară morală, și să nu piardă banii. Ori protejezi comunitatea cu reguli dure, bine motivate și bine scrise, ori spui deschis că urmărești în principal reglementarea fiscală și ordinea urbană. Dar să mergi în ambele direcții în același timp, fără ierarhie clară a scopurilor, slăbește actul.

Poate cel mai grav este însă felul în care arată tehnic documentul. Regulamentul are probleme vizibile de structură și redactare: numerotări neuniforme ale capitolelor, inconsecvențe interne, salturi de numerotare la articole, formulări stângace și o arhitectură care pare lipită din mai multe bucăți. Asta nu este o simplă problemă estetică. În materie de reglementare, forma proastă anunță de multe ori și fondul prost. Un act care nu reușește să fie coerent nici măcar în propria numerotare inspiră foarte puțină încredere că a fost verificat serios acolo unde contează: proporționalitate, competență, procedură și risc litigios.

De aici vine concluzia inevitabilă: această hotărâre, în forma în care este pusă acum în dezbatere, arată o pregătire juridică slabă tocmai într-un domeniu în care nu îți permiți slăbiciune. Pentru că nu te lupți cu abstracțiuni, ci cu operatori economici licențiați, cu drepturi, investiții, contracte, chirii, personal și avocați. Iar când administrația locală adoptă norme vagi, disproporționate sau incoerente, le oferă exact muniția de care au nevoie pentru a merge în instanță. Nu spunem că fiecare asemenea proces va fi automat câștigat de operatori sau că orice despăgubire va depăși neapărat profitul unei săli de joc. Dar putem spune clar și responsabil că proiectul deschide un risc real de litigii și de pretenții patrimoniale serioase, iar nota de plată poate ajunge să fie suportată de bugetul local, adică din banii oamenilor care nu joacă și care, paradoxal, sunt poate tocmai cei mai revoltați de existența acestor aparate.

Și aici ajungem la punctul moral și politic cel mai important. Dacă este asumare politică, să fie și asumare juridică. Nu este corect ca niște politicieni să voteze un text prost, să încaseze imagine publică din duritatea declarațiilor și, dacă greșesc, pagubele să fie plătite de cetățenii din Târgu-Neamț. Dacă această hotărâre de Consiliu Local rămâne în această formă, atunci mai este nevoie de un lucru obligatoriu, măcar ca principiu public de asumare: cei care o votează trebuie să răspundă solidar, civil, din propriii bani, pentru eventualele despăgubiri care ar trebui plătite dacă instanțele stabilesc că Primăria a greșit și că operatorii au fost prejudiciați. Dacă este asumare politică, să fie și juridică. Nu este corect ca niște politicieni să voteze ceva doar ca să își crească imaginea, iar dacă greșesc, pagubele să fie plătite de cetățenii din Târgu-Neamț. Pagubele ar trebui suportate de cei care votează și își asumă.

Concluzia este simplă și dură: această hotărâre nu arată fermitate administrativă. Arată, mai degrabă, o extrem de slabă pregătire juridică în materie de reglementare. Nu pentru că tema ar fi grea. Nu pentru că păcănelele ar merita milă. Ci pentru că, atunci când vrei să restrângi, să autorizezi, să taxezi și să sancționezi o activitate economică, trebuie să știi exact ce faci. Iar aici nu se vede o construcție juridică solidă, ci un amestec de bune intenții, populism administrativ și text vulnerabil. Dacă rămâne în această formă, hotărârea riscă să nu reducă fenomenul, ci doar să producă procese, cheltuieli și eventual despăgubiri. Iar atunci nu vor plăti cei care au scris prost. Va plăti orașul.

Articolul care trebuie introdus este următorul: Consilierii locali care votează pentru adoptarea prezentei hotărâri își asumă în mod expres consecințele juridice și patrimoniale care pot rezulta din aplicarea acesteia. În situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă, se constată că prevederile prezentei hotărâri au produs un prejudiciu operatorilor economici vizați, iar U.A.T. Orașul Târgu-Neamț este obligată la plata unor despăgubiri, se va proceda, în condițiile legii, la angajarea răspunderii civile a persoanelor care au votat pentru adoptarea hotărârii, proporțional cu culpa reținută și cu respectarea dispozițiilor legale privind răspunderea aleșilor locali.

Vezi mai multe știri pe Ziar Targu Neamt