Cât de scump este învățământul „gratuit” în Neamț? Ce face o mamă care nu are de unde să mai dea bani?
O fotografie publicată pe Facebook, prezentată drept o listă de materiale cerute la o grădiniță de stat, ridică o întrebare pe care o auzim tot mai des: „Este normal ca părinte să cumperi aceste lucruri?”. Pe listă apar carioci, lipici, creioane colorate, plastilină, acuarele, dar și un top de hârtie albă, câte 50 de coli din trei categorii de hârtie, folii pentru înfoliator, o cutie de depozitare și alte materiale. Fotografia nu identifică unitatea și nu lămurește dacă toate cumpărăturile sunt obligatorii. Întrebarea pe care o deschide merită însă un răspuns public.
La redacție primim periodic sesizări de la părinți care spun că li se cer bani, și nu puțini, pentru perdele, mobilier, parchet, consumabile, tonere pentru imprimante și câte și mai câte. Relatările vin din mai multe școli și descriu o problemă care trebuie verificată serios. Fiecare situație are propriile împrejurări, însă repetarea acestor sesizări ar trebui să pună autoritățile în mișcare. Cât din funcționarea unei școli ajunge să fie plătit, în realitate, din buzunarul părinților?
Trebuie făcută o distincție între rechizitele personale și dotarea instituției. Un creion sau un bloc de desen folosit de copil nu poate fi discutat automat în aceiași termeni cu schimbarea parchetului, cumpărarea mobilierului ori aprovizionarea imprimantei. Simplul fapt că există o listă de rechizite nu dovedește un abuz. Dar părinții au dreptul să primească explicații clare: pentru cine sunt materialele, în ce cantități sunt necesare, pentru ce perioadă și ce soluție există pentru copilul a cărui familie nu și le permite. Iar cheltuielile de funcționare și dotare trebuie explicate de cei care conduc și finanțează instituția.
Regulile privind contribuțiile părinților sunt clare. Articolul 165 din regulamentul-cadru de organizare și funcționare a școlilor permite sprijinul financiar prin asociația de părinți cu personalitate juridică, în condițiile legii, dar precizează că hotărârea comitetului de părinți nu este obligatorie. Așadar, votul unor părinți pentru o contribuție nu o transformă într-o obligație pentru toate familiile. Sursa: ROFUIP, articolul 165.
Ce face o mamă care își crește singură copilul și trăiește dintr-un singur salariu? După chirie sau rată, facturi, mâncare, haine și medicamente, de unde mai scoate bani pentru fiecare solicitare? Renunță la ceva necesar în casă? Se împrumută? Trebuie să își explice lipsurile în fața celorlalți părinți? O contribuție este voluntară doar atunci când poți spune că nu plătești fără presiuni, reproșuri sau teama că propriul copil va fi privit diferit. Demnitatea unei familii trebuie respectată și atunci când bugetul ei nu seamănă cu al majorității din clasă.
Conducerile școlilor, autoritățile locale și Inspectoratul Școlar trebuie să răspundă concret. Ce necesar au transmis unitățile, ce bani au primit, ce achiziții au făcut și ce a rămas neacoperit? Cum sunt verificate sesizările privind contribuțiile impuse și ce sprijin primesc familiile care nu pot cumpăra materialele necesare? Dacă există lipsuri de finanțare, ele trebuie prezentate și rezolvate instituțional. Trimiterea unei noi liste către părinți nu poate ține locul unei soluții.
Învățământul „gratuit” trebuie judecat și prin ochii părintelui care nu mai are de unde să dea. Disponibilitatea unor familii de a ajuta nu justifică presiunea asupra celorlalte. Un copil are același drept la educație indiferent dacă părintele lui poate contribui la perdele, mobilier sau toner. Iar o mamă care spune „nu îmi permit” are nevoie de un răspuns și de sprijin, fără să fie făcută să se simtă vinovată.