Cât timp se vor mai închide ochii la aceste imagini din Piatra-Neamț? Acceptarea tacită a situației a dus alte țări într-un prag critic al pericolului social

Așa arată „adăpostul” cuiva, în mijlocul unui cartier din Piatra-Neamț. Cineva doarme sub cerul liber, printre gunoaie, șobolani, pe o veche canapea, cel mai probabil aruncată la gunoi, o pernă murdară și un soi de plapumă.

Flagelul oamenilor fără adăpost nu e o situație care e prezentă doar în Piatra-Neamț. Toate țările, inclusiv cele din Vest, se confruntă cu acest fenomen îngrijorător. Unele, însă, încearcă să limiteze, într-un fel, zonele în care persoanele fără adăpost se pot stabili.

În Piatra-Neamț, pe timpul iernii, autoritățile locale acordă o oarecare atenție celor fără adăpost, deoarece riscul de deces este foarte crescut din cauza hipotermiei. Pentru acești oameni, este amenajat Centrul de cazare temporară din cartierul Speranța, însă un lucru mai puțin știut este acela că unii dintre ei nu se pot adapta unui asemenea mediu și aleg să rămână pe străzi, la mila oamenilor.

În sezonul cald, avem informări de la Poliția Locală că „se acționează punctual pentru identificarea adăposturilor improvizate și a persoanelor care ”construiesc” astfel de ”locuințe” în locuri mărginașe, ferite de ochii trecătorilor, ori a oamenilor care se adăpostesc pe timp de noapte în centralele termice dezafectate sau sub balcoanele blocurilor, refuzând să meargă la centrul din cartierul Speranța.”

Adăposturile improvizate identificate de desființează iar… singura soluție este „îndrumarea către centrul din Speranța” din subordinea DAS, deși tot Poliția Locală recunoaște că acești oameni rămân pe străzi tocmai pentru că refuză să rămână în Speranța.

Acești oameni fără adăpost, unii dintre ei cu adicții, sunt foarte greu de înțeles de autorități și de oamenii obișnuiți. Fiind considerați o povară pentru societate, cei mai mulți nu se pot reabilita. Și nici nu există la Piatra-Neamț o infrastructură de asistență socială suficient de puternică să îi poată reintegra în societate pe toți. Reintegrarea ar trebui să consiste nu doar în acordarea de „ajutoare sociale”, care să le întrețină posibilele adicții, ci ar trebui să fie o abordare integrată care să rezolve adicția, tulburările psihice, traumele, lipsa spațiului locativ, lipsa unui loc de muncă sau a unui venit periodic.

Simpla alungare a lor și sancționare pentru fapte antisociale nu rezolvă problema. Dar soluția ar însemna costuri imense pentru stat și o implicare cu adevărat în teren a celor din asistența socială și nu numai. Există persoane potente financiar care ar putea susține în mod filantropic niște proiecte bine gândite, cu rezultate pozitive pe termen lung.

Ne-am uitat cum fac alte țări în aceste situații. Deși SUA sunt considerate a fi foarte civilizate, în realitate problema oamenilor fără adăpost atinge un nivel critic. Zona din Los Angeles cunoscută sub numele de Skid Row este înțesată de oameni fără adăpost, dintre care un procent foarte mare sunt cu adicții. Singurul motiv pentru care autoritățile tolerează aceasta este pentru că zona rămâne cumva izolată de restul comunității. Atât timp cât indivizii rămân acolo, cumva tot ceea ce se întâmplă acolo e acceptat și nu e incriminat. Dar asta nu înseamnă că e o soluție bună pe termen lung.

Potrivit New York Post, Skid Row este epicentrul crizei de dependență din LA. Peste 12.000 de dependenți fără adăpost trec prin aici în fiecare an, mii de oameni trăind în vasta rețea de tabere de corturi care mărginesc trotuarele. Peste 1.000 mor pe străzi anual. Deși s-au investit peste 600 de milioane de dolari în locuințe în 2018, în prezent, în Los Angeles, sunt mai mulți oameni în stradă decât oricând.

Dacă cineva ar sta să îi asculte cu adevărat pe cei de pe străzi, ar înțelege motivul: deși ar avea unde să stea într-o locuință sau într-un adăpost, ei preferă să rămână în stradă, unde e „acțiunea”, unde sunt oameni asemenea lor și unde există acces la ceea ce le întreține adicția. Ei nu au nevoie doar de o „casă”, ci și de ceva de făcut. Pe lângă moartea prin supradoze, există și multă criminalitate care provoacă decese.

„Adevărul este că lipsa de adăpost nu este în primul rând o problemă de locuință, ci una umană. Primarii, dezvoltatorii și furnizorii de servicii vor să taie panglici în fața noilor turnuri rezidențiale, dar adevărata provocare nu este doar construirea de noi unități de apartamente, ci reconstruirea ființelor umane care trăiesc în interiorul lor.”, se arată în sursa citată.

O soluție pentru îmbunătățirea, oarecum, a situației a oferit-o organizația Hope of the Valley Rescue Mission. Aceștia spun că numărul persoanelor fără adăpost crește cu aproape 17% în fiecare an. Potrivit ultimelor statistici, în Los Angeles sunt peste 60.000 de persoane fără adăpost. Aproape 14.000 dintre ei locuiesc pe străzile din centrul orașului Los Angeles și din jurul lor. Astfel, Hope of the Valley a creat conceptul de Tiny Homes Villages (sătucuri cu case mici), o soluție inovatoare, accesibilă pentru această criză umanitară. 

Spre deosebire de proiectele tradiționale de adăposturi sau de locuințe la prețuri accesibile, casele mici necesită puțin timp pentru a se construi și asambla și costuri minime. Fiecare casă mică are două paturi și este dotată cu căldură, aer condiționat, ferestre, un birou mic și o ușă de intrare. Astfel, aceste sătucuri ocupă diverse bulevarde, fiecare având în jur de 40-80 astfel de case.

Oamenii fără adăpost din zonă au acces prioritar. Pentru a putea locui aici, trebuie să aibă acces la actele de identitate, deoarece vor fi îndrumați spre locuri de muncă, fiind o formă temporară de asistență socială. Scopul e să fie reintegrați în societate pentru a se putea întreține singuri. Cei cu diverse tipuri de dizabilități, sunt luați în evidență și îndrumați spre locuințe specifice nevoilor lor, cu sprijin de la sistemul de asistență socială. Persoanele care au suferit agresiuni ca urmare a faptul că locuiesc pe străzi sunt în siguranță aici, fiind o zonă protejată, cu camere de supraveghere și pază, iar locuințele pot fi încuiate.

Comparând cu ceea ce e la Piatra-Neamț… avem un adăpost specific dedicat oamenilor străzii în Speranța care nu e agreat de toți, iar în Văleni 2, unde se încearcă, teoretic, combaterea sărăciei… știm cu toții cum arată aceste „case mici” autohtone.

Fără un sistem de asistență socială bine pus la punct, fără un sistem de pază și supravegherea spațiilor locative, fără un sistem integrat de reinserție a acestor oameni în societate, măcar prin terapii ocupaționale, dacă nu prin condiționarea unui loc de muncă, va trebui să ne obișnuim cu imaginea de la începutul articolului prin oraș. Putem învăța din greșelile altor țări, considerate civilizate, care au închis ochii la creșterea exponențială a fenomenului până când a devenit un pericol social foarte serios și să luăm din timp lucrurile pentru a nu scăpa de sub control.

În Piatra-Neamț, o persoană fără adăpost, agresată, cu diverse probleme de sănătate sau cu adicții, stă maxim câteva zile în spital sau e amendată, știut fiind faptul că nu are bunuri pe numele său care să poată fi executate silit. După aceste măsuri insuficiente, omul ajunge din nou pe stradă, reluându-și viața cu care a fost obișnuit, iar ciclul continuă. Iar unii își pot pierde viața violent pe drumuri. Click aici pentru un articol pe această temă.

În realitate, fenomenul este aproape imposibil de combătut în totalitate, însă există multe cazuri de persoane reabilitate care acum au locuri de muncă, au familii, sunt în recuperare post-adicție și de multe ori aleg să se implice alături de diverse organizații care se luptă în combaterea fenomenului, fiind de un real ajutor, deoarece ei știu exact ce gândesc și cum se comportă acești oameni aflați la marginea societății. Iar partea cea mai importantă este ce se întâmplă cu copiii acestora, fiind mult mai ușor să începi întâi să schimbi viitorul copiiilor, decât să ajuți cu forța un om „frânt”.

Vezi mai multe știri pe Ziar Piatra-Neamt