„Majoratul digital” și politicienii români care spun „da” înainte să întrebe
Se pregătesc reguli europene pentru accesul copiilor la rețelele sociale, iar din mesajele de entuziasm politic ai putea crede că problema este deja rezolvată. Mai punem o limită de vârstă, mai introducem o verificare, mai bifăm un regulament și anunțăm că ne-am făcut datoria față de copii. Pe mine mă interesează și ce urmează după fotografia de la Bruxelles: cine aplică aceste reguli, cum funcționează ele într-o familie din România și ce au negociat, concret, cei trimiși acolo să ne reprezinte?
EU KIDS Act, propunerea prezentată de Comisia Europeană pe 17 septembrie, prevede interzicerea conturilor proprii pe rețelele sociale pentru copiii sub 13 ani, conturi supravegheate de părinți pentru cei de 13 și 14 ani, cu maximum o oră de acces pe zi, și conturi independente de la 15 ani. Sunt prevăzute și obligații pentru platforme, inclusiv împotriva mecanismelor care încurajează utilizarea excesivă. Deocamdată vorbim despre o propunere, care trebuie negociată și aprobată.
Tocmai aici ar trebui să înceapă munca politicienilor români. Să întrebe, să verifice, să ceară explicații și să vină cu amendamente care țin cont de oamenii pe care îi reprezintă. Să ne spună ce funcționează, unde apar dificultăți și ce soluții au obținut. Entuziasmul dintr-o postare pe Facebook se scrie repede. O negociere serioasă presupune să cunoști și țara în numele căreia vorbești.
Sincer, la ce politicieni ne reprezintă pe noi în fața instituțiilor europene, eu mă aștept să fie acceptate toate aceste lucruri și să fie implementate, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă unele nu se pliază pe specificul românesc. Asta este neîncrederea mea în felul în care suntem reprezentați. Prea ușor se confundă, în discursul politic, apartenența la Uniunea Europeană cu obligația de a aplauda orice propunere înainte să-i înțelegem toate consecințele. Iar când apar dificultățile, mă tem că vom primi explicația comodă: așa cere Europa.
La Neamț, copiii folosesc intensiv internetul și rețelele de socializare, iar părinții și profesorii caută și uneori găsesc metode prin care să-i îndrume spre folosirea responsabilă a acestor resurse. Internetul poate însemna și învățare, documentare, creativitate sau colaborare. Să ajuți un copil să aleagă conținutul, să verifice o informație și să înțeleagă când trebuie să închidă telefonul înseamnă muncă, răbdare și educație. Experiența oamenilor care fac acest lucru ar trebui să conteze atunci când se pregătesc reguli pentru toți.
Doar că pe părinții și profesorii aceștia cine îi întreabă? Cine vine să afle ce au încercat, ce a funcționat și unde au nevoie de ajutor? Din felul în care ne sunt prezentate aceste măsuri, oamenii din comunitățile noastre par, ca de obicei, buni să aplice hotărârile, dar prea puțin importanți când se discută forma lor. Aș vrea să văd ce propuneri au strâns reprezentanții noștri de la ei și cum se regăsesc acestea în poziția României.
La nivel european au existat consultări cu experți, inclusiv în informatică, potrivit Comisiei. Dar cât din experiența specialiștilor care cunosc școlile, familiile și problemele concrete de la noi a ajuns în această discuție? Din mesajele triumfaliste ale politicienilor nu aflăm. Eu cred că acești oameni ar putea veni cu sugestii mult mai bune pentru aplicarea măsurilor: instrumente ușor de folosit, protecții adaptate vârstei și soluții care sprijină educația digitală. Ar trebui să vedem ce au propus, ce s-a acceptat și ce s-a respins, cu explicații. Așa ar arăta o consultare pe care cetățeanul o poate înțelege și verifica.
Bun, dar cât încă se discută proiectul, România ce cere? Cum va funcționa controlul parental într-o familie în care copilul se descurcă pe telefon mai bine decât adultul? Ce se întâmplă când este crescut de bunici, iar părinții lucrează în străinătate? Cine îi explică familiei, pe înțelesul ei, ce are de făcut și cine o ajută când instrumentele nu funcționează? Sunt întrebări practice pe care reprezentanții noștri ar trebui să le ducă la masa negocierilor.
Și ce înseamnă, concret, timpul eliberat de la ecran? Dacă vrem un copil care să petreacă mai mult timp făcând sport, citind sau participând la activități, trebuie să ne intereseze ce posibilități are în localitatea lui și cât îl costă pe părinte. Înainte să sărbătorim ora tăiată de pe telefon, aș vrea să aud și despre ora pe care copilul o poate petrece într-o activitate accesibilă. Un regulament european nu construiește singur asemenea alternative.
Comisia spune că verificarea vârstei ar folosi instrumente independente, prin care platformele primesc confirmarea pragului de vârstă fără identitatea utilizatorului. Este o explicație care trebuie urmărită până la aplicarea concretă. Cine răspunde pentru erori, cum se contestă blocarea unui cont și cât de ușor poate folosi sistemul un părinte fără cunoștințe tehnice? Reprezentanții noștri ar trebui să obțină răspunsurile înainte să ne anunțe cât de simplu va fi totul.
Protejarea copiilor merită mai mult decât o victorie declarată în avans. Platformele trebuie să răspundă pentru felul în care sunt construite, iar politicienii trebuie să răspundă pentru regulile pe care le susțin. Formula „este pentru binele copiilor” nu închide discuția despre eficiență, costuri și aplicare. Dimpotrivă, tocmai copiii ne obligă să punem toate aceste întrebări.
Cei care ne reprezintă au timp să arate ce au cerut pentru România și ce au reușit să schimbe. Să publice amendamentele, să explice dificultățile și să-și asume rezultatul. Altfel, rămânem cu aceeași impresie: decizii peste decizii, fără o consultare reală cu oamenii care trebuie să le pună în practică. Pentru copii se pregătește majoratul digital. De la politicienii noștri așteptăm, de prea mult timp, dovada maturității politice.
Iosub Robert