Rahan, eroul multor copii din Neamț care astăzi sunt adulți

Ajunge uneori să vezi o copertă. Părul blond, cuțitul din fildeș, colierul cu gheare. Și, pentru câteva clipe, grijile de astăzi se retrag undeva în fundal. Îți amintești de o revistă pe care ai ținut-o cândva în mâini și de nerăbdarea cu care ai deschis-o.

Rahan.

Pentru mulți copii din Neamț care au crescut în anii comunismului, numele acesta însemna aventură. Astăzi, copiii aceia sunt părinți, unii sunt bunici. Au serviciu, rate, responsabilități, oameni de care trebuie să aibă grijă. Dar undeva, într-un colț al memoriei, un erou cu părul de aur încă străbate o lume necunoscută.

Revistele ajungeau la noi și circulau din mână în mână. Cineva avea un număr, altcineva făcea rost de altul. Se împrumutau, se schimbau, se așteptau. O revistă putea să fie citită de o întreagă gașcă, până când colțurile se îndoiau, coperta se uza și paginile purtau urmele tuturor celor care trecuseră prin aceeași aventură.

„Mi-o dai și mie după ce o termini?”

În întrebarea aceasta încăpea o bucată de copilărie.

Nu toți înțelegeau franceza. Uneori, povestea se descifra din imagini, din expresia personajelor, din felul în care era desenată primejdia. Ce nu înțelegeam completam cu imaginația. Zăboveam asupra unei pagini, ne întorceam la alta, încercam să ghicim ce avea să urmeze. Revista aceea ne ținea ocupați mult după ce o închideam.

La Piatra-Neamț, la Roman, la Târgu Neamț, la Bicaz, la Roznov sau într-un sat al județului, aventura putea începe oriunde găseai un loc să citești. Pentru copilul aplecat asupra paginilor, lumea se lărgea dintr-odată. Dincolo de bloc, de uliță, de școală și de temele pentru a doua zi existau păduri nesfârșite, animale uriașe și încercări din care cineva reușea să iasă prin curaj și istețime.

Rahan avea forță, dar observa, căuta explicații și învăța. Îi ajuta pe cei întâlniți în drum. Pentru un copil, toate acestea contau fără să fie nevoie de o lecție spusă apăsat. Îl urmăreai pentru aventură și ajungeai să-l admiri pentru felul în care se purta.

Poate că atunci nu ne gândeam prea mult la asemenea lucruri. Voiam doar să vedem dacă scapă. Dacă îl salvează pe cel aflat în primejdie. Dacă mai apare o revistă și când ne vine rândul s-o citim.

Astăzi, avem la îndemână mai multe povești decât am putea urmări într-o viață. Tocmai de aceea e greu de explicat cât putea să însemne un singur exemplar, așteptat și împrumutat cu promisiunea că va fi adus înapoi.

Dorul acesta are chipurile prietenilor de atunci. Are locul în care stăteam să citim și vocea celui care ne striga să intrăm în casă. Nu trebuie să idealizăm comunismul ca să ne iubim copilăria. Bucuriile acelea ne aparțineau nouă, copiilor.

Rahan a rămas între paginile revistelor. Noi am crescut.

Și totuși, când îi revedem chipul, parcă ne vine să întindem mâna și să mai cerem o dată:

„Mi-o dai și mie după ce o termini?”