S-a deschis Cutia Pandorei: Dezbatere intensă pe tema competiției între elevi la școală

Cunoscutul medic și psihoterapeut Dr. Cristian Andrei a scris un mesaj pe rețelele de socializare care pare că a deschis o Cutie a Pandorei. Dr. Cristian Andrei explică de ce, în opinia sa, competiția în învățare nu e cea mai bună soluție pentru elevi.

Un răspuns pentru dl Ministru al Educației Sorin Câmpeanu din partea mea cu privire la ideea că învățarea este stimulată prin competiția între elevi:

Nu. Prin competiție este stimulată stratificarea între elevi; cel care pierde competiția va învăța doar ce este eșecul.

În schimb, iată o soluție mai bună pentru a învăța fără competiție și fără eșec: Mentorul.

spune dr. Cristian Andrei.

Această discuție despre competiție a apărut în contextul în care o petiție semnată de un profesor din Bacău a cerut eliminarea festivităților de premiere la final de an școlar.

Articolul poate fi citit aici: Controversa coronițelor la final de an școlar. Petiție împotriva premierii publice a elevilor

Ministrul Educației a emis un punct de vedere pe această temă a festivităților de premiere:

„Festivitățile de premiere sunt un aspect tradițional în sistemul de învățământ românesc, sunt un aspect la care foarte mulți dintre părinți țin și foarte mulți dintre profesori țin.

Pe de altă parte, avem competiția care trebuie încurajată. Având în vedere că principalele obiective ale proiectului România Educată sunt încurajarea performanței, care se obține doar prin competiție, dar pe de altă parte, la fel de important, susținerea echității, accesului egal la o educație de calitate, trebuie îmbinate aceste lucruri.

Nu trebuie să aducem competiția la vârste foarte fragede. Nu trebuie să demotivăm elevii prin exagerarea importanței acordate acestor festivități de premiere”, spune Sorin Cîmpeanu.

Ministrul a mai precizat că una dintre soluții pentru „diminuarea goanei pentru note, prezentă din păcate mult prea mult în școala românească” poate fi renunțarea în gimnaziu la note la anumite discipline, precum sport, muzică sau desen, la care să se dea calificative: admis sau respins.

„Dând calificative admis/respins, o mare parte din această competiție, care nu este din spectrul competițiilor benefice, ar putea fi eliminată. Este o provocare pe care o lansez public. (…) Să premiem competența și să renunțăm la a mai pune accentul exagerat pe evaluarea și pe premierea conținutului și asta se va întâmpla, dar pentru asta e nevoie de profesori”, conchide ministrul Educației, potrivit dcnews.ro.

Cei care au absolvit cursuri de psihopedagogie au auzit, cu siguranță, de Curba sau Clopotul lui Gauss. Este o formulă matematică de evaluare obiectivă a calităţilor intelectuale şi gradul de pregătire ale unor elevi sau studenți. Formula poate fi aplicată în multiple domenii, însă în educație această idee a devenit un fel de standard universal acceptat. Orice cadru didactic poate rămâne ancorat în imaginea că vor fi mulți elevi într-o clasă care vor avea rezultate satisfăcătoare, câțiva excepționali și câțiva catastrofali. Acesta este și motivul pentru care câteva procente vor rămâne repetenți sau nu vor trece cu notă minimă de evaluările standard naționale.

Potrivit Constituției, „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.”

Educația în școli este un drept garantat, dar a devenit, între timp o competiție între elevi, de la vârste fragede. Uniformizarea rezultatelor prin media școlară a mai multor discipline poate trece cu vederea, însă, adevărații elevi excepționali. Puteți citi, de exemplu, despre evoluția în școală a lui Albert Einstein, un om despre care nimeni nu poate spune că nu a fost genial, deci excepțional, în anumite domenii. Distribuția lui Gauss probabil l-ar fi încadrat, matematic, în categoria celor catastrofali.

Mentorul despre care vorbește Cristian Andrei ar trebui să poată găsi vocația fiecărui elev, fie că e catastrofal, mediocru sau excepțional potrivit modelului matematic al lui Gauss. Căci important este ce facem în viață cu această vocație, viață care ne arată că avem nevoie de oameni pasionați și pregătiți în absolut toate domeniile pentru ca societatea să poate să se dezvolte. Așadar, poți eșua la școală în muzică, la fizică etc., dar poți fi excepțional în alt domeniu, spre exemplu sport sau biologie.

Obiectiv vorbind, când se trage linie, la final de an, Gauss are dreptate. Viața, însă, este profund subiectivă și, până la urmă, în România avem o reală problemă legată de călcarea în picioare a meritocrației, o situație în care cei excepționali vor întâlni pentru prima dată, poate, ce înseamnă eșecul. Și nu vor fi pregătiți mental și sufletește pentru acest șoc.

Dr. Cristian Andrei vorbește de nevoia de mentori, ministrul Educației vorbește de nevoia de profesori. Pentru aceasta, trebuie să părăsim, cu toții, „peștera” în care ne aflăm în România. Vă recomandăm, așadar, o mică lectură care, dacă este citită în cheia care trebuie, va oferi o definiție excelentă a statutului de mentor sau profesor. Este vorba despre Mitul Peșterii, scris de Platon, un text profund, care ar trebui să deschidă mințile tuturor celor intersați de domeniul educației.

Mitul Peșterii
extras integral din Republica lui Platon, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Socrate: „Asemuiește firea noastră în privința educației și a lipsei de educație cu următoarea întâmplare: iată mai mulți oameni aflați într-o încăpere subpământeană, ca într-o peșteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung față de lungimea întregului peșterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele și grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului și să privească într-o singură direcție, fără să-și poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus și de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc și oamenii legați este un drum așezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, așa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia își arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

– Mai încearcă să vezi și că, de-a lungul acestui perete, niște oameni poartă felurite obiecte care depășesc în înălțime zidul, mai poartă și statui de oameni și alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alții păstrează tăcerea.
– Ciudată imagine și ciudați sunt oamenii legați!
– Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înșiși cât și din ceilalți, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
– Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viață sunt siliți să-și țină capetele nemișcate?
– Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alții, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
– Necesar.
– Și ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
– Pe Zeus, nu cred!
– În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
– E cu totul obligatoriu.

– Privește acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanțuri și vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat și silit deodată să se ridice, să-și rotească grumazul, să umble și să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimți tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deșertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este și că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură și că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
– Ba da.
– Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăși, nu crezi că l-ar durea ochii și că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă și le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
– Chiar așa!
– Dar dacă cineva l-ar smulge cu forța din locuința aceasta, ducându-l pe un suiș greu și pieptiș, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi și nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieși la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
– N-ar putea să le vadă, cel puțin pe moment.
– Cred că ar avea nevoie de obișnuință, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor și ale lucrurilor, apoi în sfârșit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai ușor să privească în timpul nopții ceea ce e pe cer și cerul însuși, privind deci lumina stelelor și a lunii mai curând decât soarele și lumina sa în timpul zilei.
– Cum de nu.
– În sfârșit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea și contempla așa cum este.
– Necesar.
– După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile și anii, că el cârmuiește totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător și pentru imaginile acelea văzute de ei în peșteră.
– E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
– Atunci nu crezi că dacă omul acesta și-ar aminti de prima sa locuință, de „înțelepciunea” de acolo, ca și de părtașii săi la lanțuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalți i-ar fi milă?
– Cu totul.

– Iar dacă la ei ar exista laude și cinstiri și s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături și care își amintește cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă și care, în temeiul acestor observații, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ți se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplățile acelea și să-i invidieze pe cei onorați la ei și aflați la putere? Sau ar simți ce spune Homer, voind nespus „mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman și fără de stare”, consimțind să pățească orișice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo și să trăiască în acel chip?
– Așa cred și eu.

– Mai gândește-te și la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar așeza iarăși în același loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
– Ba da.
– Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legați și dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-și obișnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobișnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Și nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă și că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege și să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el și să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
– Ba chiar așa.
– Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuința-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcușul și contemplarea lumii de sus ca reprezentând suișul sufletului către locul inteligibilului, ai înțelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce așa ceva ai dorit să asculți. Dacă nădejdea aceasta e îndreptățită, Zeul o știe.
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept și frumos; ea zămislește în domeniul vizibil lumina și pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domnește, producând adevăr și intelect; și iarăși cred că cel ce voiește să facă ceva cugetat în viața privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
– Sunt de aceeași părere, în felul în care pot.
– Atunci fii de acord și cu lucrul care urmează și nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omenești, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfățișate mai înainte.
– E firesc.
– Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omenești, se poartă cum nu trebuie și se face de râs, având vederea încă slabă? Þi se pare de mirare că, înainte de a se obișnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptății, sau cu statuile de la care provin umbrele și să se ia la întrecere cu alții în legătură cu acest subiect și în felul în care sunt înțelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăși?
– Nu este deloc de mirare.
– Dar dacă lumea ar avea minte și-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că același lucru se petrece și cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat și incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viață mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobișnuinței; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neștiință înspre o viață mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat și pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuși ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puțin ridicol să râdă de el, decât de cel care sosește de sus, de la lumină.
– Foarte corect ceea ce spui.
– Așa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Și să nu socotim că educația este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susțin că pot așeza știința într-un suflet în care ea nu se afla, ca și când ar da vedere ochilor orbi.
– Da, ei susțin așa ceva.
– Discuția noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca și organul prin care fiecare cunoaște, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este și la măreața lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
– Da.
– Iată deci arta „răsucirii”. Se pune problema în ce fel se va obține transformarea cea mai rapidă și mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi „simțul văzului”, ci de a-l face să „vadă” pe cel care are deja acest simț, dar nu a fost crescut cum trebuie și nici nu privește unde ar trebui.
– Așa se pare.
– Celelalte așa-zise virtuți ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuțile trupului – de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri și în ocupațiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-și piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare „răsucirii” ceva folositor și util, sau nefolositor și vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiți ticăloși dar iscusiți, că măruntul lor suflet e ager la vedere și privește cu ascuțime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârși mai multe răutăți?
– Ba da.
– Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri și plăceri de acest fel, spre bucuriile ospețelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele și s-ar întoarce către adevăr, aceeași putere aparținând acelorași oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede și lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
– E verosimil.
– Verosimil e și următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucați și lipsiți de experiența adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsați să-și consume până la capăt viața în învățătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viața privată și în public; ceilalți fiindcă de bunăvoie nu vor acționa, socotind că au și ajuns să viețuiască în Insulele Fericiților.
– Adevărat.
– Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învățătura pe care am numit-o mai înainte „supremă”, anume să vadă Binele și să întreprindă acel urcuș, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
– Ce anume?
– Să rămână pe loc și să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănțuiți, nici să ia parte la greutățile și cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puțin vrednice.
– Dar nu le vom face o nedreptate și nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putință să trăiască mai bine?
– Iarăși ai uitat prietene că legea nu se sinchisește ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduiește ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetățeni prin convingere și constrângere, făcându-i să-și facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obștii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetății.
– Adevărat, am uitat.
– Cugetă deci Glaucon și vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalți și să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruți în alte cetăți nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăți: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituției fiecărei cetăți; și este drept ca ceea ce crește de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. „Noi însă – vom zice – v-am născut pe voi domni și regi peste voi înșivă și peste restul cetății, ca într-un stup. Voi sunteți mai bine și mai desăvârșit educați decât filosofii din alte cetăți și mai potriviți să participați la ambele: și la filosofie și la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuința comună a celorlalți și trebuie să se obișnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veți fi obișnuit cu ea, o veți vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo și veți ști ce este fiecare dintre umbre și a cui umbră este, fiindcă voi ați contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte și bune. În acest caz voi (ca și noi) veți dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, așa cum sunt durate azi majoritatea cetăților, de către cei ce se luptă unii cu alții pentru niște umbre și se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca și când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniți să conducă doresc cel mai puțin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine și mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima”
– Absolut.
– Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea și nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi sosește rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viața unii împreună cu ceilalți, într-un loc al purității?
– E cu neputință. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepți. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăți.
– Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniți să conducă le vei afla o viață mai bună decât cea de conducător, este cu putință să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogați, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viață bună și rațională. Dacă vor veni în viața publică cei care acasă sunt cerșetori și flămânzi, socotind că de aici – din domeniul public – le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putință să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă și în interior, el îi nimicește și pe cârmuitori și pe restul cetății.
– Cu adevărat.
– Dar cunoști vreo altă viață, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să disprețuiască demnitățile politice?
– Nu, pe Zeus!
– Așadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire și se luptă unii cu alții.
– Cum să nu?
– Pe care alții, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetății, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condițiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au și alte cinstiri (decât cele politice), ca și o viață mai bună decât cea politică?
– Pe nimeni alții.

Sursa

Vezi mai multe știri pe Ziar Piatra-Neamt